Dansând în ploaie

Dansând în ploaie...

Vorba aceea extrem de folosită pe buzele noastre obosite de proverbe, deja din ce în ce mai mult devenită automatism decât simţire autentică sau crez, “Speranţa moare ultima”...Da ,vă aud pe câţiva dintre dvs. mai pesimişti replicând mai în glumă mai în serios :”Da, dar moare…”.

De ce oare reuşim mereu să vedem într-adevăr partea plină a paharului, dar s-o ignorăm totodată pe cea goală?Ce-ţi lipseşte?Intreabă-te. Te mulţumeşti cu jumătăţile de măsură?  Partea plină a paharului e tulbure sau e limpede?Ce anume ai acolo, cât de multă grijă ai, şi ce ţi-ar mai trebui?

Eu cred că dacă moare ceva vreodată, ca să revin la primul paragraf, sunt părţi din noi, niciodată speranţa. Moare ceva din trecut, din acel “viaţa se schimbă”, din relaţii, din oameni, din idei, din prejudecăţi sau judecăţi, din energii, din Intrebări. Mor, slavă domnului, chiar semne de întrebare şi răspunsuri găsite în grabă şi fără valoare, dar, tot slavă domnului, apar altele noi, alte răspunsuri, poate la intrebări mai frumoase şi mai interesante.

Dacă ai impresia că ţi-a murit  speranţa, mai uită-te o dată, cu atenţie, ca să nu mori de tot. Pentru că există şi speranţe fundamentate fals, construite pe baza unor sentimente şi trăiri amestecate, poate ireale, şi false, toate umbrele care ne urmează până la urmă, ca parte integrantă din noi. Pentru că speranţa cred că reprezintă un orizont de aşteptări mai mult sau mai puţin dificile, conturate, inţelese.

Aşteptările trebuie urmărite nu oricum, ci cu o privire de 360 de grade, care să-ţi ofere o vedere de ansamblu şi asupra lucrurilor frumoase pe lângă care treci alergând disperat după himere şi după ţinte care nu sunt ale tale, şi asupra eventualelor pericole care te pândesc de undeva dintr- un colţ ascuns sau pur şi simplu ignorat,asta pentru că te-ai uitat mereu in faţă.

Dacă te împiedici de o piatră de prea multe ori pentru că fie nu te uiţi pe unde mergi, fie nu-ţi pasă pe unde mergi, şi te mai şi juleşti, e bine să o dai la o parte până la urmă. Nu să-i dai cu  piciorul, nu să o arunci, pentru că şi pe pietricica aia a lăsat-o Dumnezeu tot pe pământ, ci pur şi simplu să o înlături din drum, dar dacă poţi fă-o cu delicateţe, cu asumare, şi cu conştiinţa impăcată.

Drumul să fie liber, aşteptările realiste şi în faţă doar cerul. Da, ştiu, e greeeu. Pentru că "the sky is the limit" devine cu adevărat o ţintă doar atunci când dispar norii.

Nu poţi să goneşti norii, pentru că nu-ţi stă în putinţă să schimbi toate lucrurile care nu-ţi plac sau care ţi se par gri sau negre, dar poţi să aştepţi liniştit ca norii sa treacă, şi de ce nu, între timp să te bucuri de ploaie.

Poate că ploaia, furtuna te trezesc. Iţi trag un duş straşnic, mai rece sau mai cald, cu grindină, cu vânt, şi chiar cu soare. Nu te ascunde sub umbrelă de fiecare dată, pentru că s-ar putea să devii foarte sensibil şi să răceşti foarte des, în consecinţă să devii foarte vulnerabil tocmai pentru că nu ai curajul să te expui la asperităţi.

O ploaie straşnică e bună din când în când. Mai ales că aşteptările iţi promit un soare mai cald şi mai frumos decât craca de copac sărăcăcioasă sau frumoasă, sub care te-ai fi adăpostit de frica ploii.

Incearcă şi dansează în ploaie. Bucură-te de drum, de pietre, de obstacole, treci prin viaţă şi n-o lăsa să treacă ea pe lângă tine.. Mai fă un pas chiar dacă e ceaţă, chiar dacă e frig, cu speranţa şi cu certitudinea că e ultimul pas prin ceaţă. Chiar dacă nu e. Mai fă unul şi încă unul şi încă unul…în ritmul tău.

 Aşa cum răsare şi apune soarele în fiecare zi şi nouă ni se pare ceva foarte firesc că “doar e-n  legea naturii şi aşa a lăsat Dumnezeu ”, aşa o parte din noi răsare şi apune nu in fiecare zi, ci în fiecare secundă. Celulele mor şi se nasc altele noi în fiecare zi, revigorante şi pure, nepătate încă de trecut. 

Ce păcat că ne pierdem copilăria şi ce bogăţie nemăsurată o au totuşi cei care o păstrează în suflet şi o manifestă ori de câte ori pot. Ca un nou născut care descoperă lumea, viaţa, şi care a băut din apa uitării şi se miră şi se întreabă atât de tot ce înseamnă descoperirea lui, cât şi a vieţii.  Pentru că aceştia au capacitatea de a privi lucrurile fără a le judeca, doar pentru a le descoperi şi Da - poate de a le eticheta şi nu in ultimul rând pentru a se îndrepta către ele.

Nu toate etichetele sunt rele. Nu toate etichetele au în subsidiar sau chiar pe faţă ştampila judecătorului din noi. Care dintre voi nu judecă să ridice primul piatra…. Etichetele te ajută să-ţi ordonezi viaţa, relaţiile, priorităţile. Atâta timp cât te porţi frumos cu toate borcanele s-ar putea să nu se spargă nici unul. Da, e greu când ai foarte multe borcane, de unele mai uiţi, unele nu-ţi plac, altele poate ţi-au provocat un pic de greaţă, …nu am un răspuns, dar vă invit şi pe voi să vă gândiţi.
De altfel, viaţa ne priveşte pe toţi. Poate împreună reuşim să facem ordine în borcane. Ceea ce se intamplă la nivel micro se întâmplă şi la nivel macro. Poate nu azi, nu mâine, poate nu atunci când iţi doresti , poate e drumul atât de lung incât uneori iţi vine, vorba unui cântec,” şi aşa-mi vine câteodată să dau cu cuţitu-n piatră, s-o iau prin păduri cântând…”, poate-ţi vine să renunţi, să te aşezi pe o margine de drum …Aşază-te, odihneşte-te. Detaşează-te. Recapitulează. Trage-ţi sufletul. Ia-o de la capăt!

Indreaptă-ţi mâna şi gura către picăturile de rouă care poate nu-ţi potolesc setea, dar te ajută să ajungi în final la fântâna mult dorită. La oaza aceea, care este până la urmă sub toate formele, şi aşteptarea şi speranţa, şi concretul şi credinţa, şi răbdarea, şi lupta si drumul, şi iubirea.. E până la urmă răsplata, o răsplată frumoasă şi simplă şi îndestulătoare, care-ţi umple şi jumătatea goală a paharului şi care-ţi demonstrează că drumul tău e doar al tău. Şi că l-ai parcurs stoic, până la capăt.

http://www.youtube.com/watch?v=6E2hYDIFDIU