Oamenii care trec si atingerea sufletelor

Oamenii care trec prin viata mea sunt cei care imi ating sufletul la care eu singura ajung foarte greu si dupa foarte multe drumuri fara inceput si fara de sfarsit.. Ei ma ajuta sa ma cunosc, sa ma oglindesc, sa ma razvratesc, sa ma caut, sa ma pierd si sa ma intreb la capat de zi eu de ce traiesc?Ei sunt intrebarile si raspunsurile, teama si bucuria, inaltul si vidul, esenta si nimicul E ca si cand as respira si as expira o bucata din ei si din mine si in acelasi moment se realizeaya un transfer subtil si sublim de suflet, de simtire. Daca rad si daca plang, daca iubesc si daca sufar daca pleaca si daca vin, o bucatica din ei va ramane intotdeauna cu mine. Si atunci ma intreb eu cine sunt? Sunt o parte din intreg si mii de parti din alte parti? Sunt si eu o parte din ei?Si ei cat sunt din mine?Si eu intreaga unde sunt? Cel mai tare nu ma doare ca poate niciodata n o sa gasesc raspunsuri sau poate n o sa gasesc nici macar intrebarile potrivite..
Ma doare ca multi dintre ei n or sa stie niciodata cat de mult ii iubesc..

Acolo in inima sa strang toate, ca intr-curcubeu care daca ar fi perfect ar cuprinde toate culorile percepute de ochiul uman. Dar ea, inima, fara a fi perfecta, lasa de la ea esenta...

Caderea in vid

Sunt momente in viata, chiar clipe, secunde care par o eternitate pentru ca iti ofera ceva frumos si debusolant: caderea in vid. Caderea in iad, caderea in gol, atunci cand timpul nu mai are putere si sufletul ti-e ghemuit in neant. Cand reperele tale de o viata devin impersonale, nu ti mai apartin si simti ca nu ti mai apartii… Tot ce stiai se disipeaza intr o mare de gesturi interzise, de cuvinte nescrise si de masti sau de euri dezgolite...ravasite...pure.. Cand stai la taifas cu disperarea nimic nu e usor. Cand stai de vorba cu iubirea e cu mult mai greu. Ai vrea sa spui totul si nu poti sa spui nimic pentru ca in loc de cuvinte gasesti o rasuflare grea abia existenta intr-o noapte de ploaie rece in geam.. si sufletul tau pluteste in afara de toate…Ma caut…radacinile imi urla deranjate…si capul mi l tin pe o perna de nori…si intre toate nu e decat golul, nu pot sa rostesc nici da nici nu…nu pot sa vorbesc pentru ca nu mi pot defini reactiile..sa inteleg ca nimic nu conteaza decat iubirea..am inteles demult dar nu POT sa o exprim pentru ca sunt coplesita de taceri care dor, de priviri care acuma mor pe rand dar mai ales de negarea destinului pe care l credeam al meu.…si mor repetat…”intre noi este frig si uitare si vid”

Despre oamenii buni

Sunt momente in viata in care pur si simplu iti vine sa razi si in acelasi timp sa ti fie rusine pentru toate lucrurile de care te -ai plans vreodata. Problemele care ti se pareau odata atat de mari acum par niste purici atat de usor de strivit. Si ti-e rusine. Pt ca esti inconjurat de oameni cu o forta interioara incredibila si cu o iubire infinita care pur si simplu te copleseste. Si te intrebi de unde au atat de multa lumina cand au atat de multa durere in jur?Ei cu ce se hranesc?Ai vrea sa -i iei in brate si sa le iei toata suferinta si sa le spui ca totul o sa fie bine. Dar si tu si ei stiu ca nu -i asa de usor. Pentru ca bolile si problemele de familie grave si cate si mai cate nu trec peste noapte.. Atat de multe trairi te incearca de mila, iubire, de indignare, de suferinta alaturi de ei, dar cel mai mult si mai mult te doare neputinta. Neputinta ta si a lor de a putea schimba lucrurile radical. E ciudat cum tocmai prin ei devenim si noi mai puternici.As vrea sa iau toate lacrimile oamenilor buni si sa le ingrop intr-o mare. O mare de lacrimi in care suferintele sa fie tocate de valuri si aruncate apoi pe o plaja moarta undeva la capatul lumii...Si acolo..alaturi de alte mortaciuni aruncate de apa sa putrezeasca si in trecerea timpului sa se confunde apoi cu nisipul...

Franturi din India sau exercitiu de imaginatie...

Imi transpira si acum palmele si inima incepe sa imi bata mai tare cand ma gandesc la India, la hatisul de sentimente si trairi, de oameni si de locuri, de care - prin voia destinului sau a liberului arbitru (ma framanta mult aceasta dilema a predestinarii lucrurilor)- am avut norocul sa ma izbesc, cu sau fara intentie, timp de 7 luni.

Intr-un peisaj magnific si dezolant, de vis si de cosmar, toate cele 5 simturi patrund prin toata fiinta intr-o lume in care totul este posibil, iar binele si raul sunt complementare intr-un mozaic cat se poate de natural. New Delhi. Un oras intr-o febra continua. Imaginati-va

Elogiu amintirii

Există un loc în fiecare dintre noi, în inimile mai mari sau mai mici pe care le posedăm, le dezvoltăm, le înnegrim, le însorim, le mărunţim, apoi le întregim cu lucruri mărunte, ca într-un puzzle care nu-ţi dă pace, există un loc în care ne reîntoarcem mereu, cu conştiinciozitate. E acolo în străfundul sufletului un spaţiu nemuritor. Care renaşte şi care ne ajută în momente grele. Şi care, mai presus de toate, ne ajută să zâmbim prosteşte făcându-i pe cei din jur să ne spună "Ce ai draga, râzi de ce-ţi aduci aminte?" Şi atunci te trezeşti din visare şi cu un alt zâmbet, de data aceasta mai formal şi nu chiar atât de rupt de realitate precum primul, răspunzi că da. Pentru că tocmai atunci s-a produs un moment sublim de reîntoarcere la ceva ce ai considerat a fi unic în Timp, căruia, acum nostalgic, îi recunoşti nepăsarea şi superioritatea şi tot lui, timpului, îi mulţumeşti pentru clipele odată atât de prezente devenite acum amintiri din ce în ce mai dulci. Şi aşa cum poate mulţi dintre voi apreciază un pahar de vin vechi, sau un tablou de secole, pe măsura ce trece timpul îţi apreciezi amintirile într-un mod inedit, mai ales cele care-ţi amintesc de fericire. Pentru că nu degeaba spunea cineva că niciodată nu ştim când suntem fericiţi, noi doar ne amintim...Iată valoarea amintirii, un spaţiu dintre, o imagine a simţirii. Şi când îţi apare în ochii minţii te uiţi la ea, o savurezi ca şi când te-ai afla într-un muzeu de antichităţi cu obiecte de artă, cu unicate...