Elogiu amintirii

Există un loc în fiecare dintre noi, în inimile mai mari sau mai mici pe care le posedăm, le dezvoltăm, le înnegrim, le însorim, le mărunţim, apoi le întregim cu lucruri mărunte, ca într-un puzzle care nu-ţi dă pace, există un loc în care ne reîntoarcem mereu, cu conştiinciozitate. E acolo în străfundul sufletului un spaţiu nemuritor. Care renaşte şi care ne ajută în momente grele. Şi care, mai presus de toate, ne ajută să zâmbim prosteşte făcându-i pe cei din jur să ne spună "Ce ai draga, râzi de ce-ţi aduci aminte?" Şi atunci te trezeşti din visare şi cu un alt zâmbet, de data aceasta mai formal şi nu chiar atât de rupt de realitate precum primul, răspunzi că da. Pentru că tocmai atunci s-a produs un moment sublim de reîntoarcere la ceva ce ai considerat a fi unic în Timp, căruia, acum nostalgic, îi recunoşti nepăsarea şi superioritatea şi tot lui, timpului, îi mulţumeşti pentru clipele odată atât de prezente devenite acum amintiri din ce în ce mai dulci. Şi aşa cum poate mulţi dintre voi apreciază un pahar de vin vechi, sau un tablou de secole, pe măsura ce trece timpul îţi apreciezi amintirile într-un mod inedit, mai ales cele care-ţi amintesc de fericire. Pentru că nu degeaba spunea cineva că niciodată nu ştim când suntem fericiţi, noi doar ne amintim...Iată valoarea amintirii, un spaţiu dintre, o imagine a simţirii. Şi când îţi apare în ochii minţii te uiţi la ea, o savurezi ca şi când te-ai afla într-un muzeu de antichităţi cu obiecte de artă, cu unicate...