vineri, 18 februarie 2011

Despre iubirea necondiţionată şi alte lucruri tabu. Sau poate doar neînţelese.

Dacă nu tot timpul, măcar de Dragobete…iubirea necondiţionată rămâne teritoriul Divinului?

     
Importăm iubirea, sub toate formele. Aşa cum am invăţat, cum ne-au educat părinţii, cum am învăţat din propriile experienţe, aşa cum ne-am speriat la un moment dat de o iubire care ni s –a părut ca nu ni se cuvine, în care nu am avut incredere, aşa cum am meritat iubiri pe care nu le-am avut niciodată, dar le-am dorit cu orice preţ, aşa cum am pierdut iubiri, aşa cum am văzut în filme sau am citit în carti, asa cum…s-a vorbit intr- o literatură care nu se va termina niciodata, slavă Domnului. Cu toate astea, mulţi dintre noi nu invătăm nimic.  Asta-I rău. Cu toate astea, iubim. Asta-i bine.

Să importăm iubirea, daca nu de Valentine s day, pentru că vine de la americani şi numai ei “sunt de vină”, măcar de la români, că vorba aceea, e vorba de tradiţie, atât. Doar ATUNCI să iubim. A doua zi putem sa revenim la normal şi la problemele cotidiene care ne mănâncă nu-i aşa , toată VIAŢA.

Da, haideţi de Dragobete să fim “originali”. Să aducem un buchet de flori iubitei sau soţiei şi să imprimăm tricouri cu mesaje draguţe. Să trimitem sms-uri şi să ieşim la cină într-un loc romantic. Doar atunci. Să punem pe facebook cele mai frumoase citate, pentru că e la modă şi vrem ca ceilalţi să ştie că noi iubim. Să zâmbim mai mult şi să sperăm doar atunci într-o lume mai bună. Să devenim pozitivi dintr-o dată, ca prin farmec, ca si  când apeşi pe un buton şi să piară apoi tot, la fel ca cenuşăreasa şi magia ei, la miezul nopţii. Şi apoi s-o căutăm , nu-I aşa, prin tot Regatul…

Eu vă propun ceva: să traim iubirea in esenta si in libertate fata de regulile sociale, create pana la urma de noi.
Ceea ce faceţi de dragobete, de Sf Velăntain, de Crăciun şi de alte sărbători, să încercăm să facem cât mai des posibil. Dar nu de ochii lumii, ci din suflet.de câte ori se poate. Să perpetuăm obiceiurile iubirii consecvent, până la un stil de viaţă De câte ori ne amintim. In cele mai mici gesturi. Faţă de toţi cei cu care venim in contact. Poate n-o să ne reuşeasca mereu, dar o incercare conştientă face mai mult decât a trăi inconştient.

Poate că iubirea necondiţionată este un concept pentru care nu suntem încă pregatiţi, dar eu cred ca Dumnezeu are răbdare şi credinţă în noi. Şi cu cât încercăm mai mult, cu atât il simţim mai aproape. Nu dintr-o data, ci încet, treptat. Pentru că el ne iubeşte la fel, chiar dacă nu merităm. Chiar dacă nu credem. Chiar dacă nu putem mereu. Ne iubeşte stradania, şi eşecul, şi reuşita  Pentru că El poate. Şi ne ceartă şi ne iartă, şi ne cunoaşte, şi  ne mangâie şi ne zguduie, exact ca intr-o relaţie. Important e că se implică.
Şi cum ar fi dacă l-am vedea in orice privire, zâmbet şi mână întinsă?Până la urmă, el prin oameni lucrează.. da, lucreaza şi prin tine. Pentru că şi tu eşti important.
Şi cum ar fi dacă am răspunde la fel?Şi cum ar fi dacă El ar fi printre noi, exact ca în acel cantec “What if God was one of us…”
De ce? Pentru că se poate…:)

duminică, 13 februarie 2011

Dansând în ploaie

Dansând în ploaie...

Vorba aceea extrem de folosită pe buzele noastre obosite de proverbe, deja din ce în ce mai mult devenită automatism decât simţire autentică sau crez, “Speranţa moare ultima”...Da ,vă aud pe câţiva dintre dvs. mai pesimişti replicând mai în glumă mai în serios :”Da, dar moare…”.
De ce oare reuşim mereu să vedem într-adevăr partea plină a paharului, dar s-o ignorăm totodată pe cea goală?Ce-ţi lipseşte?Intreabă-te. Te mulţumeşti cu jumătăţile de măsură?  Partea plină a paharului e tulbure sau e limpede?Ce anume ai acolo, cât de multă grijă ai, şi ce ţi-ar mai trebui?
Eu cred că dacă moare ceva vreodată, ca să revin la primul paragraf, sunt părţi din noi, niciodată speranţa. Moare ceva din trecut, din acel “viaţa se schimbă”, din relaţii, din oameni, din idei, din prejudecăţi sau judecăţi, din energii, din Intrebări. Mor, slavă domnului, chiar semne de întrebare şi răspunsuri găsite în grabă şi fără valoare, dar, tot slavă domnului, apar altele noi, alte răspunsuri, poate la intrebări mai frumoase şi mai interesante.
Dacă ai impresia că ţi-a murit  speranţa, mai uită-te o dată, cu atenţie, ca să nu mori de tot. Pentru că există şi speranţe fundamentate fals, construite pe baza unor sentimente şi trăiri amestecate, poate ireale, şi false, toate umbrele care ne urmează până la urmă, ca parte integrantă din noi. Pentru că speranţa cred că reprezintă un orizont de aşteptări mai mult sau mai puţin dificile, conturate, inţelese.
Aşteptările trebuie urmărite nu oricum, ci cu o privire de 360 de grade, care să-ţi ofere o vedere de ansamblu şi asupra lucrurilor frumoase pe lângă care treci alergând disperat după himere şi după ţinte care nu sunt ale tale, şi asupra eventualelor pericole care te pândesc de undeva dintr- un colţ ascuns sau pur şi simplu ignorat,asta pentru că te-ai uitat mereu in faţă.
Dacă te împiedici de o piatră de prea multe ori pentru că fie nu te uiţi pe unde mergi, fie nu-ţi pasă pe unde mergi, şi te mai şi juleşti, e bine să o dai la o parte până la urmă. Nu să-i dai cu  piciorul, nu să o arunci, pentru că şi pe pietricica aia a lăsat-o Dumnezeu tot pe pământ, ci pur şi simplu să o înlături din drum, dar dacă poţi fă-o cu delicateţe, cu asumare, şi cu conştiinţa impăcată.
Drumul să fie liber, aşteptările realiste şi în faţă doar cerul. Da, ştiu, e greeeu. Pentru că "the sky is the limit" devine cu adevărat o ţintă doar atunci când dispar norii.
Nu poţi să goneşti norii, pentru că nu-ţi stă în putinţă să schimbi toate lucrurile care nu-ţi plac sau care ţi se par gri sau negre, dar poţi să aştepţi liniştit ca norii sa treacă, şi de ce nu, între timp să te bucuri de ploaie.
Poate că ploaia, furtuna te trezesc. Iţi trag un duş straşnic, mai rece sau mai cald, cu grindină, cu vânt, şi chiar cu soare. Nu te ascunde sub umbrelă de fiecare dată, pentru că s-ar putea să devii foarte sensibil şi să răceşti foarte des, în consecinţă să devii foarte vulnerabil tocmai pentru că nu ai curajul să te expui la asperităţi.
O ploaie straşnică e bună din când în când. Mai ales că aşteptările iţi promit un soare mai cald şi mai frumos decât craca de copac sărăcăcioasă sau frumoasă, sub care te-ai fi adăpostit de frica ploii.
Incearcă şi dansează în ploaie. Bucură-te de drum, de pietre, de obstacole, treci prin viaţă şi n-o lăsa să treacă ea pe lângă tine.. Mai fă un pas chiar dacă e ceaţă, chiar dacă e frig, cu speranţa şi cu certitudinea că e ultimul pas prin ceaţă. Chiar dacă nu e. Mai fă unul şi încă unul şi încă unul…în ritmul tău.

 Aşa cum răsare şi apune soarele în fiecare zi şi nouă ni se pare ceva foarte firesc că “doar e-n  legea naturii şi aşa a lăsat Dumnezeu ”, aşa o parte din noi răsare şi apune nu in fiecare zi, ci în fiecare secundă. Celulele mor şi se nasc altele noi în fiecare zi, revigorante şi pure, nepătate încă de trecut. 
Ce păcat că ne pierdem copilăria şi ce bogăţie nemăsurată o au totuşi cei care o păstrează în suflet şi o manifestă ori de câte ori pot. Ca un nou născut care descoperă lumea, viaţa, şi care a băut din apa uitării şi se miră şi se întreabă atât de tot ce înseamnă descoperirea lui, cât şi a vieţii.  Pentru că aceştia au capacitatea de a privi lucrurile fără a le judeca, doar pentru a le descoperi şi Da - poate de a le eticheta şi nu in ultimul rând pentru a se îndrepta către ele.
Nu toate etichetele sunt rele. Nu toate etichetele au în subsidiar sau chiar pe faţă ştampila judecătorului din noi. Care dintre voi nu judecă să ridice primul piatra…. Etichetele te ajută să-ţi ordonezi viaţa, relaţiile, priorităţile. Atâta timp cât te porţi frumos cu toate borcanele s-ar putea să nu se spargă nici unul. Da, e greu când ai foarte multe borcane, de unele mai uiţi, unele nu-ţi plac, altele poate ţi-au provocat un pic de greaţă, …nu am un răspuns, dar vă invit şi pe voi să vă gândiţi.
De altfel, viaţa ne priveşte pe toţi. Poate împreună reuşim să facem ordine în borcane. Ceea ce se intamplă la nivel micro se întâmplă şi la nivel macro. Poate nu azi, nu mâine, poate nu atunci când iţi doresti , poate e drumul atât de lung incât uneori iţi vine, vorba unui cântec,” şi aşa-mi vine câteodată să dau cu cuţitu-n piatră, s-o iau prin păduri cântând…”, poate-ţi vine să renunţi, să te aşezi pe o margine de drum …Aşază-te, odihneşte-te. Detaşează-te. Recapitulează. Trage-ţi sufletul. Ia-o de la capăt!
Indreaptă-ţi mâna şi gura către picăturile de rouă care poate nu-ţi potolesc setea, dar te ajută să ajungi în final la fântâna mult dorită. La oaza aceea, care este până la urmă sub toate formele, şi aşteptarea şi speranţa, şi concretul şi credinţa, şi răbdarea, şi lupta si drumul, şi iubirea.. E până la urmă răsplata, o răsplată frumoasă şi simplă şi îndestulătoare, care-ţi umple şi jumătatea goală a paharului şi care-ţi demonstrează că drumul tău e doar al tău. Şi că l-ai parcurs stoic, până la capăt.

vineri, 11 februarie 2011

Cum ar fi dacă...

 
-               Buna dimineaţa pişcoţica mea cafenie. Abia asteptam să faci ochi. N-am inchis o geană toată noaptea. Astazi este o zi specială. Ce-ar dori iubiţica mea in forma de crenwurst la micul dejun?
-               Bălosule, te-am rugat sa nu mai imi spui “sălamior la metru”, “crenwurst cu ochi” sau “chifteluţă alungită”….doar pentru ca sunt un câine de rasă mică asta nu-ţi dă dreptul să mă transformi in mezeluri. Puţin respect te rog. In fond sunt o şoricară veritabilă, mica si lungă, asa cum trebuie sa fie un soricar.
-               Hai, nu te enerva sufleţel, te tachinez doar, stii bine.
-               Hmm, mai bine te-ai duce sa vezi daca s-a trezit Ioana si-ai aduce niste lapte, ca tot te lăudai cu micul dejun.
-               M-am trezit, m-am trezit, micutii mei, se auzi vocea Ioanei de pe coridor, cum as putea  sa dorm in galagia asta? Cateodata parca mi-as dori sa nu inteleg tot ce spuneti voi si toate celelalte animale, jivine, insecte de pe Pamantul asta ca prea sunteti gălăgioase.
-               Adica, ce vrei sa spui Ioana?...Soricara Piţi incepu sa scânceasca si sa se stearga cu lăbuţele la ochi. Ce vrei sa spui, ca era mai bine acum cateva mii de ani, cand fiecare animal vorbea pe limba lui, si oamenii la fel si…si.. de fiecare data cand…cand…am citit eu intr-o carte…când ne durea ceva sau cand ne bucuram pt stăpânii noştri nu puteam decât sa latram sau sa scâncim…
-               Gata Piţi, gata, Bălosu incercă s-o linisteasca luând-o cu laba lui mare de după gât. Ioana n-a vrut să ne jigneasca, spuse Balosu in soapta, e o zi importanta pentru ea, atâta tot. Si tu nu mai fi asa de supărăcioasă.
-               Iarta-ma Piti. Sunt sigura ca poti sa simti si tu ceea ce simt eu. Nu imi pot imagina cum am putea să trăim fara aceasta capacitate comună tuturor, fără empatia aceasta nemarginită cu care suntem inzestraţi din nastere. Datorită ei, acum nu mai presupunem, nu ne mai inchipuim, ci ŞTIM si SIMŢIM exact ceea ce simte si celalalt. Trebuie doar să vrei si se intampla. În felul ăsta, stim mult mai bine cand producem suferinţă sau bucurie in jurul nostru.
-               Mai Ioana, tu credeai ca noi am uitat? La Multi Aaaani!!! Cei doi caţei se năpustiră asupra Ioanei s-o pupe si să-i ofere cadoul pe care il pregatisera cu atata drag.
-               Ce-o fi nebunilor, ce mi-ati luat? Ioana despachetă cu nerabdare pachetul albastru cu fundă multicoloră. Inăuntru, la fel de multicolor era un pulovar de lâna.
-               Nu stiu cât de mult iţi place, dar acum poti să-i spui bunicii că stii ce s-a intamplat cu lâna pe care n-o mai găsea. Piţi a luat-o si ţi-a facut pulovarul asta din partea noastra, spuse Bălosu rânjind cu gura până la urechi.
-               E grozav…va multumesc mult…imi place.
-               Ce e Ioana, ce s-a intamplat? De ce esti tristă intr-o zi ca asta? Ah, ne doare, incetează…
-               Imi pare rau, stiti ca azi e o zi importanta… a vieţii mele.
-               Da, e ziua ta, implinesti 18 ani…
-               Da..dar mai e ceva, voi nu aveti cum sa stiti, sunteti prea mici… E Ziua Vizitei.
-               Ziua Vizitei? Asta ce mai e?Confuzi, cei doi se apropiară de Ioana.
-               Stati jos, o sa incerc sa va explic totul…
Pitţ, impinsă de la spate reusi sa se urce in patul imens al Ioanei, in mijlocul căruia statea o fată pe cat de simpatica, pe atat de chinuită de ganduri. In ziua aceea totul avea sa capete sens, daca ea si-ar fi dorit acel lucru. Anii trecuseră mult prea repede. In aceasta zi, poate cea mai importanta zi a vietii unui om, ea nu se simtea pregatita pentru o astfel de decizie. Si-ar fi dorit ca altcineva sa ia aceasta hotarare in locul ei. Din pacate, acest lucru era cu neputinţă.
         - Astazi este ziua in care voi decide cum sa-mi traiesc VIATA. Astazi voi ALEGE. Nu stiu cat de multe stiti despre Timpurile Vechi. Inainte de Ziua Judecatii, pamantul ajunsese cum nu se poate de ingrozitor si terifiant. Razboaie, cataclisme, boli, crime, violuri, oameni obsedaţi de putere si bani, lucruri care pentru cei mai multi dintre ei reprezentau adevăratele valori si scopuri in viaţa. Iubirea nu mai era iubire, era o forma de comuniune superficiala cu celalalt, de obicei temporara. Sensul vietii se pierduse, nu mai era căutat, si pana si cei care credeau ca il stiu se rataceau de cele mai multe ori, atraşi de ispitele vietii sau doborati de greutatile ei. Nimeni nu mai avea nici un reper, totul devenise un haos. Trebuia sa se termine.
         - Oau, n-am stiut ca era asa de rău, zise Piţi rozându-si pierdută o labuţă.
         - Siiit..taci măi, nu intrerupe fata, asta-i lecţie de istorie...
         - Daa? Atunci de ce nu-ti iei notite?
         - Cand ai sa te maturizezi potaie caraghioasă? Spuse Bălosu, pe un ton superior.
         - Ma, vreti sa va spun mai departe?
         - Scuze…rostiră ei in cor putin rusinati.
         - O data cu Ziua Judecatii lucrurile s-au schimbat pentru sufletele salvate. Dupa cum stiti si voi foarte bine nu mai trebuie sa invaţăm limbi străine. Avem capacitatea de a intelege si de a vorbi toate limbile Pamantului, precum si de a ne intelege cu mamiferele. Asta nu e ceva nou pentru voi. Ceea ce nu stiti e ca la implinirea a 18 ani, fiecare om e vizitat de Ingerul lui Păzitor. Acesta ii poate oferi revelaţia sensului vietii. Fiecare venim pe Pământ cu o misiune care ne este dezvaluită in aceasta zi. Numai că putem ALEGE. Putem alege sa incercam s-o ducem la indeplinire sau nu. Daca alegi sa-ti urmezi misiunea data de Divinitate si sa-ti porti astfel crucea atat cat poti tu de bine ti se ofera alte daruri: iti vei gasi cu siguranta Sufletul Pereche pentru ca nimeni nu este lasat fara IUBIRE in incercarea de a –şi duce misiunea pana la capăt.
         - Dar cum stii ca ti-ai gasit Sufletul Pereche? Intreba Bălosu sprijinindu-si capul pletos pe labele din faţă.
         - Tocmai urma sa spun ca un alt dar e acela al comunicării telepatice între cei dragi. In momentul in care doua suflete pereche s-au găsit, ei stiu, si simt amandoi. Se spune ca e ceva magic
         - Dar cum se face totusi… că si acum sunt multi oameni singuri..?
         - Pi'i, draga mea, e vorba de cealalta cale. Daca misiunea li se pare grea, sau eu stiu din ce alte motive, oamenii renunta si  pot alege sa-si traiasca viata numai dupa liberul arbitru. Il au pe Dumnezeu alaturi, au credinta dar sunt aceiasi oameni obisnuiti de acum cateva mii de ani. Sansele ca ei sa-si intalneasca Sufletul pereche sunt foarte mici. Daca alegi calea aceasta,  a doua zi uiti, nu mai stii care ar fi fost misiunea ta aici, astfel incat iti traiesti viata asa cum crezi.
         - Bine, si care este scopul?
         -  Scopul este sa ajungi la evolutia spirituala care iti va aduce viata vesnica. Sansele sunt mai mari desigur pentru cei care aleg in mod constient sa-si urmeze destinul.
         - Bine, si ce poate fi asa de greu? Intreba Piti cu naivitatea unui şoricar de 2 ani. Alegi sa-ti urmezi destinul si castigi viata vesnica.
         - Alegerea misiunii nu e in sine un bilet sigur catre fericirea vesnica. Atata timp cat suntem oameni, nu suntem lipsiti de pacate, indiferent de calea pe care am alege-o. Doar ca cei care-si aleg misiunea sunt vizitati din cand in cand de ingerul lor care le face o evaluare, ii atentioneaza asupra greselilor si ii indeamna sa si le indrepte. Nu e intotdeauna usor sa recunosti ca ai gresit, si mai ales, nu e usor sa-ti rascumperi pacatele sau sa-ti schimbi stilul de viata complet. Aici de fapt sunt marile incercari. E o lupta continuă. Important e sa nu renunţi. Chiar daca nu reusesti sa-ti indeplinesti misiunea, efortul poate conta mai mult decat rezultatul. In schimb, daca pe parcursul vietii alegi sa renunti..atunci e mai greu…pentru ca vei fi afectat deja mai multe vieti, vieti care poate contau pe tine si pe ceea ce urma sa faci, vieti pe care le-ai fi ajutat la randul lor sa evolueze, care depindeau de tine si tu de ele, de fapt suntem aici sa invatam impreuna
         -Si ceilalti?
         - Ceilalti au si ei sansele lor. Nu au capacitate telepatice, nu au parte de evaluari, dar in schimb isi pot castiga locul acolo sus prin cat mai multe fapte bune savarsite de ei. Problema e ca si acum multi dau de gustul banului si uită…sau isi supraestimează faptele.
         - Cum se face că desi sunt multi inca dintre cei care nu-si aleg destinul, traim intr-o lume mai buna decat inainte?
         - Darul cel mai mare oferit omenirii cred ca a fost această capacitate empatică mult mai mare decat inainte. Ea impiedică spre exemplu un criminal sa duca pana la capat fapta, intrucat acesta simte durerea, teroarea provocata victimei si se opreste. Astfel, rareori auzi de astfel de nenorociri astăzi.
         - Putem sa stam si noi cand vine ingerul?
         - Piti, poti sa stai, numai ca singura care-l va vedea si auzi voi fie eu. Nimeni nu poate vedea ingerii celorlalti. Este o relatie unica. Plus ca nu stiu cand vine si cum vine. Nu stiu de ce, dar nimeni nu prea da multe detalii despre aceasta intalnire cand ii intrebi.
         - Stai linistita Ioana, noi o sa ne ducem sa ne vedem de ale noastre. Hai Piti, sa mergem, spuse Balosu. Ioana, daca ai nevoie de noi, suntem in sufragerie, gustam putin din bunatati inainte sa vina musafirii…orice decizie ai lua suntem alaturi de tine.


Peste 1 an si jumatate:
- Ti-am zis ca ar fi trebuit s-o asteptam pe Ioana la gara. Uită-te cum tuna si fulgera. Tu nu si nu, ca vine cu nu stiu ce baiat Daniel, eu n-am auzit-o niciodata vorbind de el, si acuma uite intarzie.
- Piţi stai odata locului ca m-ai ametit, nu te mai agita ca un crenwurst in apa de fiert… o sa vina din clipa in clipa.
- Piti, Bălosu, unde sunteetţ?
- Ioanaaaa! Ce bine ce bine, ne -a fost asa dor de tine, 3 luni ni s-au parut ca 3 ani…
- Vreau sa cunoasteti pe cineva…El e Daniel...
-Buna Daniel, eu sunt Piti, el e Balosu, voi cum v-aţi intalnit?
- Noi? Noi ne-am cunoscut dintotdeauna…

                                                                                

joi, 10 februarie 2011

Prima dragoste:)

                           

      Mă trezesc intr-o dimineata de primavara cu obişnuita ceaşcă de cacao fierbinte la pat.  Mamina-Bunica mea asteapta sa o termin pentru ca apoi sa imi continui ritualul de dimineata. Ma cuibăresc din nou in plapuma calda sa mai zabovesc cinci minute. – Hai Corina, ca e 7 si 5 deja”. Ma ridic si ma imbrac absenta si distrata neauzind parca intrebarile bunicii mele. “-Astazi ai româna cu doamna Milaş?” – Da, ii raspund, zambind. –Iara razi de ce iti amintesti?”. Fara sa spun nimic ma indrept spre birou si incep sa imi incarc ghiozdanul cu nu mai putin de opt caiete pentru limba si literatura romana, 4 de teme si 4 pentru clasa..a da,  să nu uit caietul pentru pedepse....
      Plec in sfarsit spre scoala. Imediat ce ies din bloc ma intorc sa-i fac cu mana bunicii mele care ma priveste de la geam. Ghiozdanul rosu si patratos ma cocoşeaza. Mă strecor cu greu prin mulţimea de oameni mari care au venit la aprozar de dimineaţă sa-şi facă cumparaturile. In harmalaia de acolo, ajung in fata ferestrei mici, ma ridic pe varfuri sa ma uit ce sucuri au la dozator..”Un pahar de kiwi va rog”.  Il beau cu sete in ciuda petelor ciudate care se observă pe paharul de sticla şi plec mai departe.
      In faţa şcolii, mai scot o sută de lei  si imi cumpar o guma turbo cu surprize. Intru cu grija in curte si o iau pe langa perete sa ma feresc de mingile de la ora de sport si de copiii care alearga in toate directiile. Urc scările in fugă si ajung in sfarsit in fata clasei a Va I. Nici nu apuc bine sa ma instalez in prima banca de la fereastra că tot zgomotul din clasă inceteaza subit. In clasă intra sontâc sontâc, schipatand incet dar sigur catre catedră, doamna Milaş.  Cu privirea –i obisnuita, scrutatoare si dura se aseaza tacticos la catedra. Din geanta scoate un teanc de lucrari. Copiii incep sa se agite si sa-si frece mainile uitandu-se unul la altul.
      - Am apucat sa corectez lucrarile voastre de evaluare a claselor 1-4. Cea mai mare nota..o are..stati asa sa-mi pun ochelarii...Leonte. Cine-i  Leonte Corina? 9,80
      Ma ridic.
      - Da, ea..in rest cam slabut. O sa vi le zic pe toate ora viitoare. Acum hai sa auzim tema, ia Corina zi tu draga.
      -Imediat, doamna profesoara. S-o gasesc.
      - Hai mai repede. Ti-ai facut-o?
      - Da doamna profesoara...raspund timid si inrosindu-ma in acelasi timp , cautand disperata in cele 8 caiete de romana insirate pe banca.
      - Pai hai mai repede, ca doar n-o sa te astept toata ora. Ce te faci ca o cauti atata? Nu ti-ai facut-o, e clar.
      - Gata doamna profesoara am gasit-o, am scris-o din greseala in caietul de gramatica, in loc de cel de literatura.
      - Hm, bine hai sa auzim...baiatul din spate in pulovar albastru, tu urmezi, sa vedem daca esti asa vorbaret si la ora.
      Era Andrei, ma uit la el inainte sa incep sa citesc. Imi aud bataile inimii si ma cuprind emotiile. Nu-mi dau seama daca din cauza orei sau din cauza lui. Imi citesc tema si scap cu viata de inca o ora interminabila de romana. La sfarsitul ei, doamna Milas ma roaga ca de acum inainte sa controlez temele colegilor mei inainte de ora. Apoi dispare pe usa, iar harmalaia se dezlantuie din nou. Ma indrept grabita spre colega mea Gabi.
      -L-ai intrebat?
      - Pe cine?
      - Pe Andrei...daca ma place, l-ai intrebat?
      - A..nu, nu am apucat
- De ce?
- Pai...ieri am plecat mai repede de la scoala, hai ca o sa –l intreb azi.
-Bine hai lasa, ii zic si ma intorc la banca pentru ca intrase deja profesoara de geografie.. Pe pupitrul meu gasesc oracolul, caietul de amintiri. Ultima oara fusese la Andrei. Nerabdatoare, ma apuc sa il citesc, fara sa mai aud nimic din ceea ce se intampla in jur. Dau repede paginile la intrebarile care ma intereseaza: “Pe cine iubiti in afara de familie? Raspuns: Pe tine, (dar acum ca am un rival...) “Ati dansat vreodata cu persoana iubita? R: Din pacate nu, dar sper. Ati vrea sa fiti mereu impreuna? R: Cu tine? Daaaa. Ce-ati face daca ati avea o suma imensa de bani? R: Mult bine si as incerca sa te cuceresc Un cuvant de sfarsit de oracol..R:  Te iubesc. Totusi, aveti sa-mi puneti intrebari ? R : Chiar il iubesti pe Cristi Ploaie ? Daca ti-as fi cerut prietenia inaintea lui Cristi ai fi acceptat? Mai am sperante la tine?
      In timp ce nu mai imi incap in piele de bucurie, ma gandesc sa ii spun lui Cristi mai repede ca vreau sa ne despartim. Ii scriu un bilet scurt si cuprinzator “Adio” si i-l trimit in timpul orei prin intermediul unei colege de incredere, Domnica. Apoi am grija ca Andrei sa afle de noua mea decizie.Cum? Tot prin mesageri. La sfarsitul orelor, ma pregatesc sa plec acasa, nu inainte de a o descoase pe Gabi inca putin.
-Zi, l-ai intrebat?
-Da...a zis ca te place.
- Asta stiu si eu, mi-a scris in oracol da a mai zis ceva, vrea sa fim prieteni ?
- Asta nu stiu, nu l-am mai intrebat, hai ca trebuie sa plec, vorbim maine.
Zapacita cum sunt imi amintesc ca mi-am uitat echipamentul de sport in clasa. Ma intorc sa il iau si in timp ce cobor scarile, il vad pe Andrei. Ne oprim sa vorbim.
 -Am auzit ca te-ai despartit de Cristi...
- Da, pai, nici nu se poate spune ca am fost impreuna, nu avea nici un rost.
- Uite vreau sa te intreb ceva..
-Zi...
- Ma gandeam...daca vrei sa fii prietena mea...
- Pai nu stiu, cred ca da... nu sunt sigura...ma gandesc si iti spun maine
- Bine...dar cam in ce procent crezi ca vrei?
- Pai cam 99%, dar iti spun maine....bine?
-Bine...
Plecam stangaci si fericiti fiecare spre casa lui. In  ziua urmatoare ii transmit printr-un biletel ca “da”. Si aici incepe povestea...

      Intr-una din zile ma aflam in pauza dintre cele doua ore de romana consecutive. Ma intorc de pe coridor si deschid manualul lasat pe banca.. Inauntru gasesc o un bilet impaturit. Il deschid si il citesc. Este o scrisoare de dragoste. O scrisoare de dragoste de la Andrei. Lunga de 4 pagini.  Ajung acasa si o ascund sub patul din dormitor, sub covor. Ii raspund si eu la fiecare scrisoare. Apoi le recitesc dupa amiezele, cand nu e nimeni de fata.. Ne vedem la scoala apoi ma conduce acasa in fiecare zi. Pe strada jucam verde stop pe pupicuri pe obraz. Bineinteles ca nici unul dintre noi nu avea la el frunze verzi. Asa ca pupicurile se inmulteau. In drumul spre casa ne oprim in gangul dinaintea blocului meu si ne pupam pe obraz de vreo 20-30 de ori. Apoi discutam despre nimicuri, ne mai dam cate o scrisoare si plecam sa nu pierdem  filmul “Salvati de clopotel”.

      Cateodata, inainte de scoala, ne intalnim in parc, ne jucam prin copaci si pe aleile mustind a toamna. Imi aduce lalele...zilele trec in aceeasi rutina frumoasa, parc, scoala, chinuitoarele ore de romana in care sunt ba laudata, ba balacarita de doamna Milas, pupicuri, scrisori, lalele. Intr-o zi ma intreaba daca nu vreau sa ne sarutam.
      - Nu stiu Andrei, eu zic ca suntem prea mici, hai sa mai asteptam.
Pe la sfarsitul clasei a v-a lucrurile incep sa se schimbe. Andrei, baiatul romantic si parca prea matur pentru varsta lui, deodata, nu mai poate sa ma conduca acasa. Fara nici o explicatie. O zi, doua, cinci, noua. Atunci, tot fara prea multe explicatii ii spun ca vreau sa ne despartim. Vine banchetul de sfarsit de an. Ma invita la dans si redevenim prieteni. Apoi, intr-un mod ciudat si inexplicabil nu vorbim deloc o vara intreaga. La inceputul clasei a sasea primesc un telefon. Era Andrei.
      - Uite, ma gandeam ca ar trebui sa ne despartim din nou.
      - Pai dupa ce nu ne-am vazut o vara intreaga si nu ai dat semn, mi se pare normal, zic eu, dar as vrea sa mai vorbim la scoala, sa lamurim lucrurile.
      La scoala ma ocolea in continuu. Profesoara de geografie, doamna Barbu ma opreste intr-o zi pe coridor:
      - Leonte, as vrea sa vorbim despre ceva. Uite, am vorbit si cu doamna profesoara de biologie, si avand in vedere ca esti o eleva buna, ai terminat cu 10 anul trecut, noi am vrea sa te muti la o alta clasa mai buna, la a vi-A B la doamna Lazarescu. Vorbeste cu bunica ta si muta-te cat mai repede.
     

Reticenta la inceput, si fara voia mea, in scurt timp m-am mutat. Dupa un timp, in timpul orei de engleza vorbesc cu profesoara despre fostii mei colegi.
      -A, imi spune, stii cine s-a mutat din clasa? Andrei, Andrei Tică, baiatul ala dragut si gentil, s-a mutat la Ramnicu Valcea pare-mi-se. Era un baiat bun.

      In seara aceea, pentru prima oara am plans. Din dragoste.
     

Tu cu cine iti bei cafeaua?


Eu îmi beau prima cafea singură şi în grabă. Apoi visez la ea in drumul spre birou. Când iau o gură, uneori ma gândesc la ceva, la Tine, sau uneori la nimic. Uneori ascult ştirile la televizor în timp ce mă încalţ. Apoi mai iau o gură.

Uneori îmi beau cafeaua cu mama. Este cea mai bună cafea. Din toate punctele de vedere.

Am momente când imi beau cafeaua sperând să ajung să-mi beau cafeaua. In linişte.

O beau mereu cu zahăr. Dar ţin minte mereu doleanţele interlocutorilor pentru că nu mi- aş bea cafeaua cu cineva la care nu ţin.

Uneori îmi beau cafeaua cu oameni care-mi povestesc că-şi beau cafeaua cu amanţi.Cu fraţi. Cu vecini. Seara sau dimineaţa.

Unii-şi beau cafeaua cu şefu. E bine, doar dacă va place. Seful.
Uneori oamenii nu spun nimic sau spun totul, povestea vieţii lor. Ascult. Şi le-o spun şi eu. De ce nu?
Îmi beau cafeaua pe malul mării. Sau în vârful muntelui. În Romania, sau în India sau în multe alte ţări, la soare sau la umbră. Sunt un om liber care-şi bea cafeaua unde vrea.
Imi plac oamenii liberi. Ei nu se tem să amestece in cafea cu un cuţit. Sau de ce nu cu degetul?După asta, ii recunosc. Daca nu, ramân cu zahărul pe fund şi cu o cafea care nu le place.
Mă rog, sunt şi oameni care-şi beau cafeaua fără zahăr. Pentru ei e mai uşor.

Uneori imi beau cafeaua cu oameni pe care stiu ca n-o să-I mai văd. Cu oameni pe care-I iubesc, cu oameni pe care I simpatizez, sau pur şi simplu cu oamenii care se nimeresc a fi lângă mine.

Cafeaua este de fiecare dată altfel. Nu mai bună, ci altfel.

Mă ajută să gândesc. Să ascult. Să vorbesc. Să aflu. Să mă întreb. Să vă întreb:

Voi cu cine beţi cafeaua?

Gustul ei

Acum, tot ce am spus e că e ALTFEL. Altfel inseamnă ca odată cu sorbitul şi cu vorba, apar sentimente. Trăiri, reactii. La prezent, sau la trecut. Ceva se intamplă. Ceva se spune. Sau nu se spune. Unii râd, altii plang, altii nu s-au trezit si pur si simplu n-au chef de vorbă.

Sau n-au chef de vorbă pentru că s-a întâmplat ceva cu ei. Ii stânjeneste persoana din faţă cumva?Ar vrea să spună ceva şi nu poate?Sau poate e doar indrăgostit?poate s –a certat cu nevasta?Cu şeful?cu prietena?Poate nu ştie să facă o lucrare, sau ce să facă cu viaţa lui sau poate se gândeşte pur si simplu să plece. Poate e copilul bolnav. Poate e dezamăgit în dragoste. Poate şi-a dat seama că lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. Sau sunt?

Poate că are nevoie să fie întrebat ce mai face?Sau poate trebuie lăsat în pace.

E omul cu care vă beti cafeaua. Ea are gustul tuturor lucrurilor simple care ni se par complicate. Când e din ce in ce mai bună, sunteţi pe drumul cel bun. Inseamnă că sunteţi atenţi la detalii fără a vă pierde în ele… Şi o beţi cum vă place.

In cultura nu mai stiu care, cred că a noastră, în cultura populară, “la un pahar”, cineva a spus ca “scuzaţi cacofonia” are legatură cu sexul. N-am inţeles asta…adică cum ?Dacă-ţi place fără zahăr eşti cum???sado maso?nu cred….sau dacă o bei cu zahăr vezi viaţa dulce?Come on.


Pentru voi, ce gust are cafeaua şi de ce?

luni, 7 februarie 2011

Iubire în mileniul trei...

CCONVERSAŢIE ÎNTRE 2 ….ÎNDRĂGOSTIŢI? în mileniul 3


 …bbbUNĂ

MĂ IUBEŞTI?

Da, dar prefer să ţi-o spun într-un mesaj. (voi folosi telefonul de serviciu, de ce să cheltui?)

Hai zi, mă iubeşti?

Da…dar prefer să ţi-o spun printr- un smiley, printr-un cântec, sau de ce nu..să te invadez cu power pointuri drăguţe…în fiecare zi…iar dacă te uiţi pe unul dintre ele, voi lua răspunsul tău ca pe o speranţă.

Hai zi mă iubeşti?
Da, dar am puţină treabă acum, m-a pus şefu să lucrez, şi chiar nu am timp să-ţi răspund. Dar te sun eu mai târziu oricum. Acum am treabă nu ţi-am spus?

Mă iubeşti?
Da, dar n-am să recunosc niciodată. Sau nu o să te mai recunosc niciodată.

Mă iubeşti?
Da, dar doar platonic.
News flash: nu există, sau dacă există, schimbă verbul.

Hai zi, mă iubeşti?
Da.

miercuri, 2 februarie 2011

Pe tine ce te face fericit?

In viaţa asta atât de minunată sau de neminunată, e aşa pentru că alegem prost. Nu sunteti mulţi dintre dumneavoastră conştienti că în fiecare clipă ALEGEM.

Avem drepturi. Dreptul la existenţă şi dreptul de a fi fericit. Dreptul de a crede că într-o relaţie, de orice fel doriţi voi, trebuie să daruieşti şi să iei deopotrivă. Atunci când e one way you’re on the way to unhappiness. Atunci devii UN EXPERIMENT. Pentru Celălalt.